Strategia este esențială și pentru o țară. Ce și cum să fie, cine și cum s-o facă și s-o implementeze. O discuție cu Vasile Pușcaș (following, via Agenda Strategică), coordonator al istoricului proces de aderare a României la Uniunea Europeană – care trebuia continuat, ca integrare, dar nu a mai fost.
- A gestiona interdependențele înseamnă să ai o viziune pe termen mediu și lung și strategii de abordare, pe care să le îmbunătățești.
- Dacă nu ai o strategie de țară ești o entitate care operează doar întâmplător. Sau ești numai un teritoriu.
- Planificare are și societatea capitalistă.
- Corporațiile, ca să-și poată face planuri de afaceri realiste, au nevoie de strategia de țară – rolul acesteia fiind să dezvolte avantajele competitive, prin politici de stat dedicate.
- Fiecare capitol de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană însemna o strategie, cu viziune transformată în politici publice, și apoi în programe de aplicare.
- Am avut, până în 2007, dialoguri cu guvernul pentru o strategie de integrare. Intram într-o relație partenerială în Uniunea Europeană – nu CU Uniunea Europeană, ÎN Uniunea Europeană. Și România nu a vrut să facă asta.
- Ar trebui o viziune: Ce vrem cu România? Ce ar putea România să facă, pe 10, pe 20, pe 30 de ani.
- Trebuie să fie un cadru care să permită elaborarea unor policy papers.
- Având în vedere modul cum s-au degradat Președinția, Executivul, nu mai rămâne decât ca Parlamentul să vină cu acest document, să-l transforme în lege și să monitorizeze.
+ De ce un proiect de țară? Vasile Pușcaș, fostul negociator al României pentru aderarea la UE – 23.09.16
a. ce și cum
- ce sens are discuția despre proiectul-sau-strategia-de-țară-care-ne-lipsește?
- este cazul să existe un asemenea demers, și rezultat?
- am purtat corect discuția?
E obligatoriu să existe o strategie de țară. Nu vreau neapărat să merg spre guvernanța corporatistă, unde se spune că este obligatoriu să ai un plan de afaceri – ca firmă, companie, corporație șamd. Ci spre aspectul societal. O țară, din punctul de vedere al pieței internaționale, poate fi văzută ca o unitate economică. Și atunci, dacă o unitate economică are nevoie de un plan de afaceri, de o strategie de afaceri, de ce o țară nu trebuie văzută la fel? Este bine s-o vedem în cadrele sistemului internațional sau doar monadic? Este obligatoriu s-o vedem în cadrele sistemului internațional, pentru că astăzi trăim într-o lume a interdependențelor – care sunt regionale și globale. Trebuie să ne raportam la ele. Cine nu știe să gestioneze interdependențele ca să ajungă la echilibru ajunge la dependențe. Uniunea Europeană a ajuns acum, de 15 ani, la dependențe periculoase, din cauza faptului că nu a știut să gestioneze interdependențele globale. România este într-o sumedenie de dependențe, de la cele comerciale până la cele financiare, nu mai vorbesc de altele, din cauza faptului că nu a gestionat niciodată interdependențele. A gestiona interdependențele înseamnă să ai o viziune pe termen mediu și lung și să ai strategii de abordare, pe care să le îmbunătățești în funcție de evoluția cadrului interdependențelor.
Dacă nu faci lucrul aceasta ești, pur și simplu, o entitate în sistemul regional – european, să zicem – sau în sistemul global care operează întâmplător. Se poate întâlni cu oportunități și le poate pierde, poate să nu le întâlnească și să viseze în continuare la ele. Sau ești numai un teritoriu.
Entitate înseamnă că ai o identitate. Ce înseamnă brandul de țară? Înseamnă că intri în sistemul interdependențelor ca un actor conștient, ai niște scopuri, ai niște obiective, pe termen scurt, mediu și lung, pe care, din perspectiva cetățenilor tăi, a firmelor, a instituțiilor, trebuie să le servești, să le aduci plus valoare.
În concluzie: este obligatoriu pentru o țară să aibă o strategie de țară.
- Un pas înapoi, cu o privire obiectivă, eliberată emoțional. A existat ceva de acest fel înainte de ‘90, se gândea în acești termeni?
În 1925-27, Vintilă Brătianu, împreună cu un grup, a creat un program și o strategie de țară foarte interesante, orientate spre industrie și energie, dezvoltare energetică. Mihail Manoilescu a venit mai departe, și a zis: “cu dezvoltarea forțelor productive naționale”. După război, chestiunea a fost ideologizată și politizată – existau acele programe, anuale și cincinale. Erau subsumate unei perspective pe termen lung, și obligatoriu erau legate de procesul de guvernare. Urmau să intre în operaționalizare prin programe sectoriale, și apoi aplicate – prin politici și programe.
- Cine a fost capabil atunci, într-un sistem închis, închistat, să producă astfel de strategii, pe termen lung, și apoi să le sectorializeze și să le implementeze? Cine, ca profil profesional, ca instrument organizațional?
Inițiativa venea mereu dinspre zona guvernamentală. Pentru cincinale, era modelul de dezvoltare al economiei așa-zis socialiste – planificate. Planificarea însemna, de fapt, intrarea în competiție cu societatea capitalistă. Avea în vedere elementele sociale, politice interne, dar și competiția cu capitalismul.
Planificarea o are și societatea capitalistă. Uitați-vă la New Deal, al lui FDR. Biden îl imită pe FDR, vine cu argumentele lui.
- Nu este o dorință personală, a lui Biden, este o nevoie imperioasă…
Este o necesitate. Am spus la început. Orice țară se privește nu în oglinda proprie, ci în oglinda globală, ca o unitate economică, și socială. Și atunci trebuie să faci asta. Corporațiile, ca să-și poată face niște planuri de afaceri realiste, au nevoie de ce? De strategia de țară. Datorită faptului că o țară, privită ca o unitate economică, își dezvoltă acele elemente care asigură avantajele competitive. Asta înseamnă politici ale statului dedicate acelor domenii.
Am făcut și noi, în 2001, pe zona IT. A fost un experiment atunci, care apoi a fost pervertit. Am zis: În zona IT avem forță de muncă, avem viziune, ne mai trebuie capital. După ce am dat drumul la acel program, au venit aici Bill Gates, Microsoft.
- procesul de aderare poate fi un reper?
Fiecare capitol de negociere însemna o strategie, cu viziune transformată în politici publice, și apoi în programe de aplicare. Am avut atunci strategie pe politici industriale, pe agricultură, pe social. În 2000, Guvernul Isărescu a făcut primul program național de dezvoltare – până atunci nu voiam să auzim de programe. Acest program l-am luat ca bază, și l-am rugat pe Năstase, și a agreat: Nu-l schimbăm, a fost convenit cu Uniunea Europeană. Îl dezvolți în fiecare an, în funcție de evoluția contextului. M-au întrebat cei de la Bruxelles: “Dar nu-l schimbați? Că, de obicei, voi, românii, tot schimbați.” Nu-l schimbăm. Mergem pe el și, în funcție de cum evoluează negocierile, când avem noutăți, îl modificăm. S-a transformat în programul de dezvoltare sustenabilă. Am avut apoi programul de pregătire pentru aderare, pe care l-am făcut în 2001. Și am avut, în aprilie 2001, strategia de negociere, a tuturor capitolelor.
De ce trebuie legat de guvernamental? Exact cum o firmă urmărește aplicarea strategiei sale, așa trebuie să facă și o țară. Am avut, până în 2007, dialoguri cu guvernul, destul de apăsate câteodată, pentru o strategie de integrare. Intram într-o relație partenerială în Uniunea Europeană – nu CU Uniunea Europeană, ÎN Uniunea Europeană. Ce înseamnă relație partenerială? Eu, dacă vreau să fiu partener cu dumneata, trebuie să știu ce vrei dumneata, iar dumneata trebuie să știi ce vreau eu, ca să vedem dacă găsim diapazonul partenerial – e obligatoriu. Și România nu a vrut să facă asta. Tăriceanu mi-a dat replica: Avem cadrul financiar dat de Comisia Europeană. I-am spus: Comisia Europeană are propria strategie, care nu e a României. Comisia Europeană nu îți face ție strategie, își face ei strategie – așa sunt tratatele, nu are ce se amesteca.
- Cum a decurs atunci procesul? Cine cu cine a lucrat?
Strategia pe agricultură, ca să facem documentul de poziție, am lucrat-o cu 17 departamente, din restul ministerelor. Eu am stabilit pentru fiecare domeniu – pentru domeniul industriei, de exemplu – un integrator – pentru că o strategie este o viziune integrativă –, care este titularul – Ministerul Industriei, în acest caz. Tu, Ministerul Industriei, trebuie să lucrezi cu cei de la Mediu, de la Transporturi, de la Finanțe – să faci o echipă. Tu, de la Agricultură, trebuie să lucrezi cu cei de la Mediu etc. Acești oameni primeau temele: Faceți o strategie în domeniul agriculturii care să integreze agricultura din România în politica agricolă comună în așa fel încât să fiu beneficiar al acestei politici. La fel în industrie. Or, noi n-am mai făcut așa ceva.
Când s-a negociat câte un capitol, s-a negociat având strategia, politica publică și programul de aplicare. Care, toate, au rămas în rafturi.
- cum se poate asigura implementarea unei strategii de țară?
- ce ‘instituții’ – structuri, formate, practici etc. – sunt necesare?
- Exista și o strategie de implementare?
Programul de implementare. Era obligatoriu. Era făcut cu stakeholderii, cu actorii sociali – firmele, sindicatele, autoritatea. Trebuia să bată cu cel european, și să se întoarcă apoi în politici naționale.
- Implementarea era asignată, să zicem așa?
Exista obligația. Asta o faci până în 2020. Cine o face? O face Ministerul Industriilor, o face Agenția de Energie șamd.
- Și cine verifica dacă s-a implementat sau nu?
Guvernul. Care n-a mai ținut seamă. În momentul în care am terminat negocierea, și am părăsit cabinetul, în 28 decembrie 2004, am dat domnului Tăriceanu, prin reprezentantul lui, domnului Președinte, prin reprezentantul lui, două dosare cu tot ce aveau de făcut până în 31 decembrie 2006, în așa fel încât România să-și îndeplinească angajamentele pe care le-a luat, din perspectivă strategică. Se numea Programul de aplicare a angajamentelor României conform Strategiei de aderare la Uniunea Europeană.
- Exista obligația cuiva de a se ține de el?
Am dat acel document pe domenii. Astea sunt politicile în domeniul Transporturilor etc.
- Dar exista vreun mecanism de verificare a implementării? O entitate, un departament?
Exista în fiecare minister, în fiecare agenție. Ajunseserăm de făcuserăm departamente de implementare a programului european și la nivel de municipii.
- Dincolo de capilare, exista și un mecanism central pentru aplicare?
Era Ministerul Integrării Europene, care a fost desființat. Fusese Ministerul Dezvoltării, care, din păcate, a fost desființat în 2003 – a fost o mare greșeală a Guvernului Năstase! Acela ar fi trebuit să facă lucrul acesta. Competențele Ministerului Dezvoltării și competențele strategice ale Ministerului Integrării au fost trecute într-un departament la Ministerul Finanțelor în toamna lui 2004, când am încheiat negocierile. Care trebuie să urmărească ce? Complementaritatea și coordonarea cu programele interne.
- Vreo țară-reper, cu care ne-am putea compara, care a continuat într-un mod rațional această integrare? Chiar cu un departament de coordonare.
Polonia, în vremea lui Tusk, a lucrat foarte bine. (…) Procesul integrării obligă la viziune, gândire strategică, elaborarea strategiei și a programelor. Germania dă tonul. Finlanda este un caz! Austria o face foarte bine. (…)
Aderarea i-a obligat să lucreze strategic. Integrarea venea ca o paradigmă indiscutabilă. Franța a avut acel secretariat general pentru afaceri europene la Matignon, la prim-ministru – care, cu autoritatea de la prim-ministru, coordona tot, conform acestor strategii. Germania a avut un sistem mai elastic: coordonatorul era când la ministerul economiei, când la ministerul finanțelor, în funcție de obiectivele centrale ale programului european respectiv.
- Au fost aceste mecanisme afectate de schimbări de guvern, de paradigmă de guvernare, de economie politică?
Fostul negociator-șef al aderării Spaniei a continuat ca ministru al afacerilor europene indiferent de guvern, conservator sau socialist. Și a lucrat foarte bine și cu unul, și cu altul. Nu a fost schimbat. (…)
Un guvern trebuie să aplice strategia țării. Poate să vină cu ceva mai bun, nimeni nu se va supăra. Dar nu doar să schimbe. Asta e o problemă de cultură politică. Care la noi este deficitară.
- Cum se formează această cultură politică?
Cultura politică vine din practică – și din teorie, evident. Teoria o putem învăța cu toții, dar practica la noi a fost de tip fanariot: pe termen scurt și pentru avantaj scurt. Cultura noastră politică este acum neo-fanariotă.
Și să vedem ce dezastru a creat cultura politică în interbelic. După Unirea Mare… După 1926 s-a terminat. Și la ce s-a ajuns? La dezastrul din 1940. Dacă te uiți în dosarele vremii, vezi ceva extraordinar: și politicieni, și militari, și afaceriști, fără nicio viziune, fără niciun obiectiv.
- Seamănă cu ce avem acum?
Seamănă foarte mult.
- Revenind. Ați constatat că se poartă – în sfere guvernamentale, de business, academice – discuții despre această strategie de țară? Dacă da, se poartă adecvat?
A fost acel input de la începutul mandatului actualului președinte, când voia să realizeze acel proiect de țară. Pentru mine a fost clar, încă de la primul panel, că nu se dorește. A fost o tentativă, care se dorea probabil electoralizată, dar neavând cu cine o face, probabil, a căzut. (…) România Educată nu e o strategie.
- ce poate fi strategia de țară?
- un document simplu și scurt, care să indice o ‘viziune’, câteva direcții?
- o ‘foaie de parcurs’, detaliată, cu indicatori și jaloane temporare?
- un ansamblu de strategii sectoriale?
- Să spunem că cineva se apucă să facă această strategie de țară. La ce ar trebui să ducă? La ce soi de document? Un document de viziune, foarte simplu, cu câteva direcții mari, urmând ca alții să le dea apoi substanță? Sau, mai curând, o foaie de parcurs, detaliată?
Ar trebui să se realizeze o viziune: Ce ar putea România să facă în următoarea sută de ani? Ce vrem cu România? A fost un prilej minunat sărbătorirea Centenarului – asta era cea mai bună celebrare! Ce Românie lăsăm noi urmașilor, peste 100 de ani.
- … da, de atunci lucrăm, dar, din toate cauzele, am mers foarte încet. Secolul este însă abia la început 😉 Încă mai putem folosi ideea de „următorul centenar” – acesta este motto-ul forumului proiectat și pentru a contribui la strategia de țară…
Este clar că trebuie să elaborăm o strategie care să vizeze toate domeniile.
Acum poți să faci o strategie până în 2030-2040. Se fac până în 2050. Țările care gândesc strategic, nu noi. Pe 10, pe 20, maximum pe 30 de ani. Maximum.
În ceea ce privește România, nu trebuie să fie un elaborat imens. Trebuie să fie un cadru care să permită elaborarea unor policy papers, nu mai mult de 3-4 pagini. Știi de ce? Din cauza sălbăticiei culturii politice de la noi. Ce avem nevoie pentru politici industriale? Un policy paper de 3 pagini, iar acela dezvoltat, actualizat, semestrial, anual.
Fiecare corporație, fiecare țară are departament de gândire strategică – nu doar armatele și intelligence-ul au. La noi toate astea trebuie discutate numai la nivel de securitate? Nu! Restul nici nu gândesc la așa ceva, ei măcar discută.
- O observație. Uniunea Europeană, actorii principali spun că ar vrea să pună la punct politici industriale – o industrie a semiconductorilor, de pildă –, dar constată că nu mai pot din cauză că și-au interzis implicarea activă a statelor în industrii. În timp ce China poate să facă orice vrea.
China poate să facă orice vrea, iar în America sunt subsidii pentru corporații. În Europa, din păcate, nu avem lideri, nu avem leadership, nu avem viziune. (…)
Dau un exemplu. Negociam siderurgia. Din 2002-2003 era o cerere extraordinară dinspre piața chineză. Marii producători din Europa occidentală voiau să vândă la maximum acolo. Statul atunci a venit cu încurajări – la francezi, la nemți. Non-fiscale, dar încurajări. Erau atât de invidioase pe statele nou aderate încât ar fi vrut ca ele să nu vândă spre zona respectivă. Nu este aici o chestiune de încurajare a unor oportunități de către state? Este. Să susții domenii care au competitivitate. Uniunea Europeană, piața integrată, nu înseamnă să elimini susținerea, ci să sprijini pe piața globală ceea ce este competitiv la nivelul Uniunii Europene. Este o strategie de țară. Până și Milton Friedman zice: Statul nu trebuie să dispară. Atunci când competiția este globală, nu este piața singura care poate (să acționeze – n. ed). Statul încearcă să nu frâneze piața, dar dacă sprijină avantajele competitive de piață e ok.
- Este acționariatul de stat o problemă? La actorii strategici, să le zicem.
În zona nordică, cea mai competitivă, acționariatul statului e până la 70%.
- Mai e posibil ca Occidentul, după ce-și revizuiește legislația care interzice una, alta, să reînceapă să forjeze industrii? Airbus a fost făcut de state. Mai este posibil așa ceva sau și-a modificat radical cultura politică?
Europa, dacă nu-și modifică, din mers și rapid, această gândire…
- Dar o face?
Nu o face la ora actuală.
- Dar o mai poate face? Mai are cultura politică necesară?
O poate face, spune că o face. Pentru că simte că e nevoie. Spune: Trebuie să facem față competiției globale. Din păcate, într-un spirit al culturii politice franceze, au transformat asta într-o competiție de putere – cea mai mare greșeală! Trebuie să o facă. Dacă nu, devine muzeu.
- Revenind, din nou. Așadar. Un document mai curând scurt, simplu…
Simplu, la care entitățile din sector să vină apoi cu road map.
- Dacă am numi 10 sectoare, prioritare, să le zicem, nu musai economice, ci ale societății, în ansamblu – care ar fi?
Orice guvern, de la liberalii din secolul 18, zicem că trebuie să asigure libertatea individuală, dar și prosperitatea cetățenilor. Mă duc pe dogmatici. Atunci este clar că trebuie să vii cu cele 10 domenii – sau câte stabilești – care sunt obligatorii pentru prosperitatea cetățenilor români și pentru competitivitatea europeană și globală.
Care să fie aceste sectoare?
Un exemplu. Când am negociat capitolul de politici industriale, aveam, inclusiv cu expertiză internațională, stabilite: Acestea sunt industriile competitive în România. Să zicem industria electronică. Cu entitățile respective. Sunt apoi industrii care au potențial, dar nu sunt competitive. În acestea statul poate să investească, poate să vină cu ajutoare de stat. Și ai industrii care din punct de vedere al politicilor industriale nu au șansa să devină competitive, ești prea rămas în urmă – pe astea vinde-le pe un euro.
- cum se poate elabora strategia de țară?
- cine s-o facă? ce expertiză trebuie implicată?
- în ce formate de lucru?
- Așa ar putea arăta, deci, o strategie de țară. Cine o poate face? Din experiență, dar gândindu-ne la punctul unde am ajuns acum, ca sistem de guvernare etc. Cine mai poate face așa ceva?
M-am bucurat când a venit Președinția cu ideea acelui proiect de țară, pentru că am zis că e o posibilitate să se vină cu o viziune de țară – și un președinte e obligat să vină cu o viziune de țară. La ora actuală, având în vedere modul cum s-a degradat nu numai Președinția, dar modul cum s-a degradat instituția guvernamentală, Executivul, nu mai rămâne decât Parlamentul, care e obligat să-ți vină cu politicile publice.
Parlamentul să vină cu acest document, să-l transforme în lege și să monitorizeze – pentru că e obligat să facă controlul.
- Dar acolo e sectarism. Cum ar fi posibil?
În momentul în care devine, prin lege, obligația Parlamentului să-l facă, Biroul Camerei și Biroul Senatului sunt responsabile. (…) Ca Birou, negociezi cu “sectele” astea. (…) Totul se negociază. La noi, nu. La noi totul se târguiește.
- Da. Dar dacă faci toate compromisurile, între toate preferințele politice, mai ajungi la ceva viabil?
Depinde dacă vrei. Pot da ca exemplu episodul pe care l-am trăit eu cu clauza națiunii (celei mai favorizate – n. ed.), când ziceau că România nu o s-o primească. Și am pus-o pe masă: la sfârșitul lui ’93 am reprimit clauza. Uită-te la discuțiile din 2000. Începusem negocierile. Ziceau că România nu poate adera. Și uită-te la ce se scria în Occident. Că România a intrat din motive geostrategice, legate de Balcani. Strategia era pe modelul turcesc: la Sfântu’ Așteaptă. Nu au stat și ei o jumătate de secol?
- Totuși, a fost un moment bun…
A fost un moment bun în sensul că ne-am propus să facem treaba aceea. Eu, ca negociator-șef, am avut mandat, de la Năstase, și asta nu se spune, să discut orice document de poziție cu toate partidele parlamentare. Nu numai cu comisiile. De aceea noi nu am avut foarte multe scandaluri în legătură cu negocierile. Din moment ce ai acceptat, în ’95, că este un obiectiv strategic al României, eu mă simt obligat, i-am spus lui Năstase, să discut cu toate partidele, pentru că toate partidele au agreat lucrul acesta. Nu se știe cine va aplica tratatul. Să zicem că noi terminăm, i-am zis atunci. Dar tratatul trebuie aplicat. Bun, că tratatul nu a fost aplicat, asta aparține culturii politice, fanariote.
– va urma
b. stat – privat
- corporațiile, multinaționalele au strategii, chiar pe termen relativ lung: ce raport poate exista între o strategie de țară și strategiile marilor companii active în respectiva țară?